Participarea la Energia Creatoare

Oare stim noi îndeajuns de bine faptul ca omul are o putere asupra inimii divine? Ca atitudinea de lasare în voia lui Dumnezeu declanseaza puterea divina, îi da curs liber si ca atunci o înnoire radicala, cu totul necunoscuta, se produce în noi si în jurul nostru? Aceasta atitudine reprezinta o putere de vindecare si de transformare care ne face sa iesim din vechea noastra viata si din toate închisorile eului. Aceasta atitudine se numeste lasare în voia lui Dumnezeu si este cunoscuta pentru capacitatea sa absolut revolutionara de toate marile traditii religioase ale umanitatii, formând în acelasi timp baza demersului lor, un mod de viata si secretul adevaratei mistici, adica al realizarii desavârsite a omului. O gasim sub diferite nume: ascultare, voia lui Dumnezeu, încredere, “Da”-ul, abnegatie si umilinta, iubirea vrajmasilor pâna la martiriu, Copilarie spirituala etc. Este vorba in mod simplu de atitudinea fundamentala a lui Hristos, a carei substanta o reveleaza El Însusi când zice : « Mâncarea Mea este sa fac voia Celui Ce M-a trimis » (In 4, 34), fraza pe care o repeta ca un refren de-a lungul întregii Sale vieti pamântesti si care va culmina pe vârful posibilitatilor sale în predarea totala în mâinile lui Dumnezeu de pe cruce : « Parinte, în mâinile Tale încredintez duhul Meu » (Lc. 23, 46).
De asemenea Sf. Apostol Pavel a putut sa spuna despre Iisus: « Nu a fost decât da în El » (II Cor. 1,19). Noua, celor care nu mai stim ce este viata, Hristos a venit sa ne arate El Însusi. Nu exista alta fericire sub cer si cel care intra în ascultarea Sa intra în acelasi timp în adevarata înrudire cu Hristos: « Oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu si sora Mea si mama Mea » (Mc. 3, 35).
Cuvâtul « lasare » este ambiguu si poate conduce la toate atitudinile pasive si delasatoare de care istoria religioasa este plina. Dar în realitate relatia dintre om si Dumnezeu este o alianta de iubire unde primirea celuilalt reprezinta cea mai înalta activitate. Nu mai este în ordinul unui a « deveni » obisnuit, ci al unuia de o rodnicie de un cu totul alt nivel. În predarea totala în voia divina vine momentul, si aceasta este o lege foarte importanta a vietii spirituale, când « omul nu mai este ghidat de învatatori si de scrieri ca altadata, ci de Stapânul Însusi », spune Sf. Siluan Athonitul (+ 1938). Este vorba deci mai întâi de o profunda ascultare interioara pentru a percepe cele mai mici porunci ale Sfântului Duh si a nu mai face nimic decât sub impulsul Sau. Ajungând în acest punct, inima omului poate deveni un foc fierbinte permanent în actiune, dar, fiindca se preda Altuia, nu siesi, el realizeaza în mod constant acte marcate de semnul interioritatii si al profunzimii. A fi centrat pe Sursa, spune Învatatul Eckhart (sec. al XIII-lea), este a participa la Energia Creatoare, act pur de « eterna zamislire » care tâsneste din propriul nostru « Adânc».
Acesta este adâncul în care omul se recunoaste în fiecare clipa, acesta este deci locul unde se preda total daca vrea într-adevar sa traiasca. În acela el este dupa imaginea lui Hristos care este Eternul Nascut : de unde, de-a lungul întregii Sale vieti, o adeziune iubitoare si o lasare totala la ceea ce am putea numi « buna placere » a lui Dumnezeu, daca asta nu era în El tocmai înrudirea sa ontologica, originea nasterii sale eterne. Iisus se recunoaste fara încetare în Tatal Sau : « Cine Ma vede, vede pe Tatal Meu » (In 14, 9), El este Fiul, atât în întreaga eternitate, cât si în fiecare moment al vietii Sale pamântesti. Prin atitudinea de predare în voia lui Dumnezeu noi împartasim deci însasi taina lui Hristos : noi devenim fii împreuna cu Fiul si în aceasta filiatie Tatal ne naste prin har asa cum naste Verbul prin natura. Este vorba de o nastere continua care ne solicita în consecinta o atitudine de totala receptivitate. De aceea, pe drept cuvânt, sfaturile despre trezvie constituie lucrul cel mai original si decisiv în învatatura lui Iisus. Ele sunt practic absente din literatura iudaica.
Întreaga viata a ucenicului este intensificata prin « vegherea » sa si astfel se mentine într-o stare de permanenta disponibilitate. Cel care vegheaza este atent la Dumnezeu, trezvia si rugaciunea sunt deci intim legate. De asemenea intrarea în aceasta copilarie spirituala înseamna a creste iubirea noastra omeneasca pâna la punctul de a nu mai vrea sa fii daca nu esti în Dumnezeu.

Ucenicul nu-si mai apartine siesi

Mântuitorul Hristos este Cel care îi va conduce pe ucenicii Sai spre aceasta comuniune si intimitate extraordinara cu Tatal în care se afla El însusi. Copil prin excelenta, El Îl numeste pe Dumnezeu « Avva Parinte » (Mc. 14, 36). Iisus nu ezita sa bulverseze cu totul vechea mentalitate, caci niciodata înainte de venirea Sa n-a mai fost numit Dumnezeu « Avva » ! Este un cuvânt des folosit în viata de familie: « Avva » (tata) si « Amma » (mama) sunt primele cuvinte ale copilului care începe sa vorbeasca... Iisus graieste catre Dumnezeu ca un copil mic cu tatal sau, cu aceeasi simplitate intima, aceeasi predare cu încredere în mâinile sale. Aici vom gasi cheia ultima a acestui text atât de gresit înteles : « Adevarat zic voua, daca nu veti fi precum pruncii, nu veti intra în împaratia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împaratia cerurilor » (Mt. 18, 3-4).
Trebuie sa devenim ca niste copii mici pentru a putea zice ca Iisus : « Avva » (Rom . 8, 15 ; Gal. 4, 6). Totul este aici, caci aceasta denumire aparent copilareasca descopera relatia unica a lui Iisus cu Tatal si afirma însasi taina misiunii sale mesianice (Mt. 11, 27), la care ucenicul este chemat sa participe pentru a intra în Împaratie. El Îl va cunoaste atunci pe Tatal asa cum Iisus Îl cunoaste si aceasta cunoastere îl va introduce într-o comuniune de viata si iubire cu Tatal, o relatie personala cu El, prin identificarea cea mai completa cu Iisus si acceptarea destinului Acestuia : « Cine va primeste pe voi pe Mine ma primeste si cine Ma primeste pe Mine primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine» (Mt. 10, 40). « Cel ce va asculta pe voi pe Mine Ma asculta, si cel ce se leapada de voi se leapada de Mine, iar cel ce se leapada de Mine se leapada de cel ce M-a trimis pe Mine.» (Lc. 10, 16).
A deveni « copil » înseamna deci a recunoaste deplin conditia ta filiala , a-L primi pe Tatal dupa modelul lui Iisus. Înseamna a te asemana întru totul celui care este, cu un titlu absolut unic, Fiul ; nimeni n-a trait într-o dependenta atât de iubitoare si totala fata de Tatal, nimeni n-a fost atât de sarac si de copil. Întreaga Sa viata atârna de Tatal. Înaintea lui Dumnezeu întotdeauna El a luat pe de-a-ntregul, natural si vizibil, atitudinea celui care primeste totul, chiar de a fi ceea ce este, atitudinea celui care se lasa în întregime în mâinile Altuia.
Viata lui Iisus se prezinta ca ilustrarea cea mai sugestiva a exigentelor sale pentru ucenicul care vrea sa-i împartaseasca destinul. Asemenea lui Iisus, el trebuie sa se predea fara limite în mâinile Tatalui. Fara a avea grija de îmbracaminte si de mâncare (Mt. 6, 25), fiind « zilierul » lui Dumnezeu ca pasarile cerului si crinii câmpului (Mt. 6, 26-34) si asta într-o încredere care depaseste situatiile cele mai tragice, fie ele în mijlocul persecutiei (Mt. 10,28-31 ; Lc. 12, 4-7), dar si în umila viata cotidiana, unde « nu putem sa slujim decât unui singur stapân » (Mt. 6, 24 ; Lc. 16, 13).
Cel care a intrat în aceasta comuniune de viata si iubire cu Iisus vizavi de Tatal nu-si mai apartine siesi (Lc. 9,62). Inima sa nu va mai fi împartita (Mt. 19, 21; 6, 21). Cel las, care ezita si crede ca poate sluji lui Dumnezeu si lui Mamona în acelasi timp, n-a înteles chemarea lui Dumnezeu si produce ruptura comuniunii. Iisus vrea sa mobilizeze toate energiile ucenicului Sau; nu exista decât doua posibilitati: a trai sau a muri. « Intrati prin poarta cea strâmta ca larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o afla ; si îngusta este poarta si strâmta este calea care duce la viata si putini sunt care o afla » (Mt. 7, 13-14).
Este vorba deci de a miza totul pe o carte, de a-L avea pe El ca unica preocupare (Mt. 22, 37), de a face totul pentru El, de a nu ne îngriji decât pentru a-I placea Lui si de a-L lua ca unic martor a ceea ce facem (Mt. 6, 1).

O comuniune de destin cu Mesia

Toate Evangheliile marturisesc despre acesta semnificatie absolut centrala a persoanei lui Iisus. Aceasta « comuniune de destin » nu exista decât în unirea foarte strânsa cu Iisus, în Care ucenicii recunosc planul de eliberare al lui Dumnezeu. Evanghelia exprima aceasta legatura prin termenul « urmare », care este un termen consacrat si nu este deloc nou. Deja din Vechiul Testament ucenicul « îsi urma » învatatorul. Dar ceea ce este cu totul nou este modul de a trai acest lucru. Daca în Vechiul Testament Tora era nodul relatiei dinte ucenic si învatator, în Noul Testament Iisus Însusi este Tora. Ucenicii partcipa la evenimente care au loc în jurul lui Iisus si cu El. Prin aceasta ei intra într-o comuniune de viata cu Învatatorul si se simt responsabili cu El de o noua dinamica a istoriei în care El este prezent în orice clipa, în cel mai banal cotidian al ei.
Cuvântul « a urma » în limba greca exprima într-adevar un raport absolut si exclusiv de serviciu. Este vorba de a împartasi viata lui Iisus, functia sa mesianica, de a dobândi si de a aprofunda fara încetare constiinta de a fi chemat si trimis exact acolo unde ma gasesc aici si acum. Aceasta constiinta, simtita si experimentata atât fizic cât si afectiv, ca ucenicul, indiferent ca decojeste cartofii si spala vasele ori predica multimii, stie s-o traiasca pe de-a-ntregul, din etapa în etapa, si aceasta devine sursa unei bucurii pe care nici o circumstanta nu o poate întuneca. « A-L urma » pe Iisus este deci un act de credinta în cuvântul celui care cheama si trimite (Mc. 3, 14), unde clipa prezenta, oricare ar fi continutul sau, este locul în care se exereseaza încrederea si predarea deplina în mâinile Sale.
Daca prin desimea banalului si mantia greoaie a grijilor noastre poate tâsni o asemenea veselie este pentru ca ucenicul care devenim descopera putin câte putin dimensiunea neconditionata a Învatatorului Sau: pentru ca a-L urma pe Iisus, a fi însotitorul Sau, este unicul motiv al tuturor actiunilor, ucenicul este o fiinta în cel mai înalt grad libera. Mai întâi el a rupt-o cu trecutul care întuneca inconstientul si dicteaza constant prezentului toata greutatea sa: « Vino dupa Mine, spune Iisus, si lasa mortii sa-si îngroape mortii lor » (Mt . 8, 22).
« Oricine a pus mâna pe plug si priveste înapoi nu este vrednic de Împaratia lui Dumnezeu» (Lc. 9,62), cu alte cuvinte nu este vrednic de inima sa pentru ca ea este locul Împaratiei, dar si de Iisus Însusi care este Rege în ea.
Liber mai este ucenicul si fiindca se supune legii Altuia, nici moartea macar nu-l mai conditioneaza, caci el accepta si riscul martiriului din dragoste pentru Cel pe care Îl urmeaza si în mâinile Caruia este definitiv predat: « Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, spune Iisus, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Ca cine va voi sa-si scape viata o va pierde, dar cine îsi va pierde viata pentru Mine o va afla » (Mt. 16, 24-25).
Ucenicul este de asemenea liber pentru ca a parasit totul: noua sa conditie este de a fi neconditionat, el se antreneaza în ne-atasament sub toate aceste forme, nici lanturi, nici dependenta de vreun fel: Iisus i-a spus lui Levi care statea la vama « Vino dupa Mine !» si, lasând toate, el s-a ridicat si L-a urmat (Lc. 5,27-28).
« Lasa tot ! » : nimic mai radical si mai absolut, este vorba de a lasa chiar si propriile gânduri, preocuparile sale si grijile, pasiunile sale... Chiar acolo, în interiorul sau, este locul unde se afla adevarata miza: libertatea interioara este adevaratul nume al saraciei, posedarea obiectelor nefacând decât sa demonstreze posedarea sinelui de catre sine...

Crucea: locul copilariei spirituale

Ucenicul se stie, orice ar face, în serviciu ; aceasta atitudine îl stapâneste încetul cu încetul total si Dumnezeu o transformata în dragoste. Fiecare clipa este cea mai minunata ocazie pentru a iubi si pentru a se întari în fiecare zi mai mult în aceasta iubire, care nu este niciodata motivata prin demnitatea obiectului ei: este fara frontiere, neconditionata si nu se explica de dinafara, vârful ei este dragostea de vrajmasi si de tot ceea ce îi este contrar, vârf deci al unei libertati supreme.
A fost nevoie ca ucenicul sa ajunga pâna la aceasta identificare si aceasta iubire unica pentru a putea intra cu Iisus în însasi inima clipei Sale celei mai filiale: crucea. Acolo este într-adevar « ceasul» Copilului care a abandonat totul pentru ca prin El dragostea si slava Tatalui sa straluceasca în ochii lumii (In. 17, 1-5). Crucea este « locul » copilariei spirituale: « Daca nu veti fi precum pruncii nu veti intra în împaratia cerurilor » (Mt. 18,3) este sinonim acelui « daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie » (Mt 16, 24-25).
« A-L urma » pe Iisus sau « a intra în împaratia cerurilor » este deci mai înainte de toate pentru ucenic a deveni asemanator unui copil, împartasind profund suferintele mesianice ale Stapânului sau. « A-ti lua crucea » înseamna a fi gata sa mori, a-ti preda propria viata (Lc. 14, 26), a bea aceeasi cupa ca Mesia (Mc. 10, 39). Cel care nu este în atitudinea copilului, asemenea celui pe care l-am descris aici, este incapabil de asta: el este stânjenit de propria sa personalitate si de activitatile sale, primul sau inamic este propriul sau eu. Invitati la ospatul Împaratiei: « Unul a zis: am cumparat un câmp si trebuie sa merg sa-l vad; te rog sa ma ierti! Altul a zis: am cumparat cinci perechi de boi si trebuie sa-i încerc; te rog sa ma ierti! Altul a zis: femeie mi-aim luat si de aceea nu pot veni!”(Lc. 14, 18-20).
Fiecare are un pretext foarte valabil în ochii oamenilor, dar tocmai prin asta cade în nenorocire. Motivul acestora pentru a trai si a fi fericti nu este în Dumnezeu, « eu »-l ramâne central, el decide tot si nu se recunoaste decât pe sine însusi.
Cel care, dimpotriva, stie sa primeasca si sa se predea Împaratiei ca un copil este capabil sa-l « urmeze pe Iisus pâna la capat » ; lasarea în voia lui Dumnezeu culmineaza în Patima, actiunea cea mai evanghelica ce exista ! Acolo este locul unde, ducându-si crucea, ucenicul se angajeaza cu Hristos la mersul înfricosator printr-o multime care urla si care îl acopera cu injurii si îl respinge fara mila din comunitatea umana. Aceste jigniri si mai ales aceasta respingere a societatii sunt pentru el scena adevaratei atitudini: aceea de copil, de sarac, de persecutat al Evangheliei. Abandonat de toti, dar mai mult ca oricând unit cu Dumnezeu, el se preda lui Dumnezeu pe sine însusi într-un ultim elan, ca si Slujitorul perfect pe care-l întrupeaza, intra în mâinile Tatalui care îl primeste si îl naste dupa firea sa deplina de fiu al lui Dumnezeu : « Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut » (Ps. 2, 7 ; Ac. 13, 33).

A iubi greutatile

Nici un om nu poate ocoli aceasta dureroasa aventura a vietii, fie el putred de bogat, navalnic de sanatos si împlinit de destinul sau, sau dimpotriva, victima a sortii, batjocorit de viata si târât în mizerie. Drama este înauntru, oricare ar fi circumstantele exterioare, si criza survine în timpul maturizarii fiecaruia. Fie ca omul o refuza si plonjeaza într-un infern satanic indescriptibil: « Omul cel mai bogat din lume, omul cel mai trist din lume », scria un ziar de seara; fie ca omul accepta inacceptabilul într-o lasare în voia lui Dumnezeu absurda potrivit « întelepciunii umane » (I Cor. 2, 13), dar totusi atragatoare, si atunci « prin cruce intra bucuria în lume », cum spune un vechi imn.
Noi suntem aici pe pamânt în relatie cu legile inerente ale Vietii care îl cauta pe fiecare om. Ele solicita ofranda întregii existente fiindca se armonizeaza cu planul lui Dumnezeu, abandon lucid al initiativei personale pentru a-I lasa initiativa cu totul Lui, recunoasterea lui Dumnezeu ca Dumnezeu si sprijinirea totala pe El, acesta este sensul Patimii ca « ucenicie » a atitudinii autentice de copil în fata lui Dumnezeu. Dar aceasta « Patima » este continutul real al clipei prezente unde, întotdeauna, noi suntem pusi la încercare, « încercati » ca metalul în foc, pentru a se verifica pe drept cuvânt autenticitatea atitudinii noastre. « Care este viata vietii tale ? », spunea Sf. Augustin (sec. al V-lea): a curata cartofi poate fi un lucru fara sens, o corvoada sau o datorie, dar el poate fi si locul unei întâlniri de la persoana la persoana. A nu ne lasa în mâinile unei fatalitati, ci în mâinile Cuiva. Atunci, dupa ce mi-am curatat cartofii eu nu mai sunt acelasi de dinainte. Experienta Prezentei careia ma predau sub taina fiecarui gest constient ma conduce de la « a face » la « a fi ». Tânarului bogat, bogat de el însusi, care L-a întrebat pe Iisus : « Ce sa fac ca sa obtin viata vesnica ? » Iisus i-a raspuns : « Mergi, vinde tot ce posezi (tot ce te poseda)... Apoi vino si urmeaza-Mi » (Mt. 19, 16-30). În locul lui « a face » sau al « exercitiilor spirituale », Iisus propune o atitudine: lui « a avea » îi opune « a fi »; în centrul tuturor lucrurilor, chiar si al curatirii, El pune relatia de dragoste, o dragoste care nu exista decât prin acte (I In. 3, 18), dar ceea ce conteaza este modul de a trai, nu actele în sine. Un act nu devine « serviciu » decât într-un fata catre fata invizibil.
Pentru a gasi fata Celui Iubit în spatele voalului de cotidian ucenicul este gata a « vinde » tot ceea ce reprezinta un obstacol în fata acestei recunoasteri. El refuza sa se lase « posedat » de ceva din cele ce sunt, înafara de Prezenta însasi. Dar cum Ea este în interiorul a toate, toate, chiar si ceea ce este dificil sau ostil poate fi apropiat prin Iubire. În loc sa refuze dificultatea, sau de a se da înapoi în fata ei, ucenicul o va îmbratisa ca pe crucea « sa », el se va potrivi deplin ei asa cum a facut si Învatatorul sau. Numai atunci voalul de aparente devine din ce în ce mai transparent si sfârseste prin a se rupe asa cum s-a rupt în Templu în Vinerea Patimilor (Mt. 27, 51). Iisus ne arata singura modalitate adevarata de a înfrunta dificultatea, groaza suferintei si durerea mortii: a te lasa ei cu dragoste. Numai aceasta atitudine rupe voalul si da acces la Sfânta Sfintelor, caci în acest mod orice lucru si orice eveniment este Templul. Când iubim o dificultate, ea nu mai este aceeasi, si în masura în care ne predam ei, aceasta ni se preda si ea noua pentru a ne povesti misterul ei ascuns si a ne arata pasul urmator al Drumului nostru necunoscut.

Fara Mine nu puteti face nimic (In. 15, 5)

Este vorba bineînteles de o iubire totdeauna în act, care nu are nimic sentimental: ea angajeaza libertatea de alegere pâna la sfârsit. Potrivit faimoasei axiome care rezuma minunat modul în care se împleteste actiunea omului si cea a lui Dumnezeu, « trebuie sa facem tot ceeea ce putem ca si cum ar depinde de noi, si apoi a astepta totul ca si cum ar depinde numai de Dumnezeu ». Este o predare activ, dar în totalitate gratuita si libera de rezultate, extraordinara sinergie în care omul pentru ca e « încercat » poate sa-si dovedeasca iubirea de la o clipa la alta. Dar chiar si în aceasta el se simte sarac si « slujitor nevrednic » (Lc. 17 10); atunci, pe acest Drum, rugaciunea este întotdeauna singurul toiag al pelerinului. Libertatea noastra în lucrare si investirea sa în adânc nu are în realitate alta sursa decât pe Dumnezeu: « Fara Mine nu puteti face nimic », spune Iisus (In. 15, 5). Gratie rugaciunii continue omul nu dispera niciodata în daruirea sa totala si nici nu risca sa-si ia eforturile prea în serios. În aceasta predare încrezatoare care va exprima în mod necesar rugaciunea sa, el descopera repede ca bucuria din ea este cel mai minunat crieriu si ca actul încredintarii merge drept la inima Tatalui.
Când se vorbeste de « rugaciunea continua » nu este vorba neaparat de cuvinte care ne însotesc actiunile! Aceia care practica Rugaciunea lui Iisus pot în mod evident sa traiasca astfel în situatia în care inima lor repeta în toate împrejurarile: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul »; dar pentru ceilalti, simpla constientizare a Prezentei sau identificarea simtita cu Hristos în timpul lucrului reprezinta o rugaciune continua. Aceasta « simtire a Divinului », dupa minunata expresie folosita de Sfintii Parinti, face ca Dumnezeu sa fie prezent atunci în mijlocul întregii noastre firi omenesti. Cum spunea Teilhard de Chardin : "Umanitatea mea devine un câmp de experienta pentru Sfântul Duh ". Este vorba despre a fi înradacinat si întemeiat în iubire în orice moment, orice ar face, pentru a intra prin plinatatea sa în plinatatea lui Dumnezeu (Efes. 3, 17-19). Pentru un astfel de om, momentele de rugaciune fixe ale zilei, ca cea de dimineata si de seara, nu sunt suficiente. Cel care tinteste la unirea constanta cu Dumnezeu trebuie sa se daruiasca unei asceze precise si unei pedagogii, daca nu, nu se întâmpla absolut nimic! Ceea ce îl pune la încercare si aduce roade prin traditiile universale, este « rechemarea » constanta. La început trebuie sa-si gaseasca ritmul sau. De exemplu, la fiecare ora sau la fiecare doua ore ale zilei, fara fortare, a se opri din lucru, a lua câteva secunde pentru a-I oferi lui Dumnezeu ceea ce este pe cale sa faca si pentru a se preda în mâinile Sale, a-I redarui Lui haturile, a-I înapoia darurile... Se va începe, bineînteles, prin a exprima aceste lucruri în niste cuvinte simple: cele care vin spontan în inima sunt cele mai frumoase rugaciuni si ating inima lui Dumnezeu. Dar foarte rapid aceste rugaciuni scurte devin o atitudine tacuta, aceea a predarii în mâinile lui Dumnezeu, o dispozitie constanta a inimii, care recurge la Dumnezeu în toate ocaziile, cum spune Sf. Apostol Pavel. Dobândim în mod progresiv aceasta pâna la reflexul de a face totul si a trai totul în Dumnezeu, de a ne simti într-un raport de dependenta fata de Sfântul Duh si de a ne oferi actiunii sale în noi.
Faptul de a-L primi continuu pe Dumnezeu, de a-L dori din toata fiinta, îl conduce pe ucenic la adevarata umilinta. Cu cât vrea mai mult sa se predea astfel Stapânului sau, cu atât mai mult el trebuie sa se simta mic si sarac, slab si încrezator în bratele Tatalui (cf. Oseea 11, 3). Atunci rugaciunea sa declanseaza puterea: " Umilinta iubirii este o forta teribila, cea mai puternica din toate ", spune staretul Zosima în Fratii Karamazov de Dostoïevski.
« Daca unirea cu Dumnezeu poate fi continua la adevaratul ucenic este pentru ca stie în Cine si-au pus încrederea » (II Tim 1, 12). Predarea sa este plina de bucurie si recunostiinta fiindca în inima sa nu se afla nelinisti si griji, fiind încrezatoare ca « Dumnezeu va avea grija ».

Orice ai face cu mine, Stapâne, eu Îti multumesc !

Constiinta vie ca apartinem lui Iisus, ca El este Stapânul vietii noastre si ca El tine haturile destinului nostru, provoaca un astfel de sentiment de libertate în adâncul fiintei noastre încât chiar situatiile care par fara nici o iesire se deschid ele însele, într-un mod tainic, în interiorul si exteriorul nostru. Cel care practica în fiecare zi extraordinara rugaciune a lui Charles de Foucauld : " Tatal meu, ma abandonez Tie, fa cu mine ce-Ti va placea. Orice ai face cu mine eu îti multumesc. Sunt gata pentru tot, accept totul", si care face din asta o atitudine a inimii sale, va fi coplesit de o extraordinara liniste. În puterea simplitatii sale, aceasta rugaciune este nu numai rodul unei vieti de sfintenie, dar si chintesenta întregii mistici. Nu exista drum spiritual care nu converge într-o zi sau alta spre acest punct. Fiecare traditie o exprima în felul ei si fiecare ucenic gaseste cuvintele care i se potrivesc lui. Aceasta predare se poate observa si în binecunoscuta rugaciunea a staretilor de la Optina: " Stapâne, pregateste-ma si ajuta-ma în fiecare ora a acestei zile. Oricare ar fi vestile pe care le voi primi învata-ma sa le primesc cu inima linistita, crezând cu toata convingerea ca ele sunt expresia sfintei Tale Vointe... Sa nu uit niciodata în circumstantele neprevazute ca totul îmi este trimis de la Tine... "
Acest fel de rugaciune, adica rugaciunea de predare în mâinile lui Dumnezeu, deschide o fântâna de bucurie în noi. Dar si invers, trairea repetata si perseverenta a bucuriei profunde, oricare ar fi circumstantele exterioare, conduce în mod sigur la o si mai mare predare. Vom reveni adesea la acest caracter neconditionat al bucuriei, chiar în însasi inima tragicului: este o afirmatie atât de scandaloasa, la antipodul atitudinilor noastre obisnuite, chiar al celor mai fervente, încât nu se poate avansa decât prin pasi mici, crescând progresiv ca o spirala care nu înceteaza sa se tot întoarca pentru a gasi centrul taifunului. Uraganul poate fi teribil, energiile desfasuarte de ciclon provoaca nelinisti înspaimântatoare înainte de a fi mortale: în inima ciclonului se afla însa o pace permanenta. Cel care se retrage sau se revolta ramâne la periferia care îl învinge prin violenta agitatiei. Cel care, dimpotriva, se preda deplin si devine una cu tragicul însusi, se aseaza în centrul lui: acolo nu mai este miscare si atunci când se cufunda în el este liber de orice conditionare. Noi nu ajungem acolo decât din nastere în nastere, dintr-o circumvolutiune în alta, caci predarea are numeroase etape.

A se descentra în Dumnezeu

Rugaciunea de încredintare si cea a ascultarii este instrumentul de foraj, iar predarea în voia lui Dumnezeu este rodul ei. În aceasta munca trebuie uitata toata cronologia, dar exista peste tot semne de progres. Mai întâi se manifesta aceasta mare detenta despre care vorbim, ea este semnul unei distante care se stabileste între noi si emotivitatea noastra. Libertatea începe prin introducerea unei brese în tirania emotiilor noastre: este debutul mortii eului. Un discernamânt devine atunci posibil între vârtejurile psihismului nostru instabil, emotiile si sentimentul adevarat care se ridica din spiritul nostru. Astfel omul care îl lauda pe Dumnezeu din toata inima sa, în sânul celor mai grele necazuri, trece de la suflet la spirit, paraseste agitatia emotionala si face experienta unui sentiment al Prezentei careia i se poate încredinta si lasa total. Este un pas extrem de important pe Drum, caci a lauda si a binecuvânta în dificultate este a-L cauta pe Dumnezeu pentru El Însusi si a iubi celelalte asa cum sunt, nu pentru tremolo-ul psihic pe care ni-l procura. Cu cât mai mult se realizeaza aceasta detasare de sine, cu atât omul poate creste în iubirea de Dumnezeu si descopera o dragoste neconditionata. Departe de emotii, el experimenteaza atunci ceea ce este « mângâierea » Sfântului Duh: Raza de lumina... izvor de haruri... blând oaspete al sufletului... dulce racoare... odihna în munca... (Imn de la Rusalii).
Prin încredintare, omul se descentreaza putin câte putin complet de el însusi. Este nevoie de timp pentru a întelege ca sfintenia nu este cucerita prin forta mâinilor noastre. Într-un fel sau altul, chiar inconstient, noi cautam întotdeauna sa adaugam un cot la înaltimea noastra. În tot ceea ce facem se amesteca o buna parte a eului; chiar daca noi pretindem ca îl cautam pe Dumnezeu, suntem întorsi spre noi si în taina asta este ceea ce cautam... Este motivul pentru care nici un om cu adevarat duhovnicesc nu se încrede în marile asceze si în mortificarile eroice fiindca în ele intra deseori mult din natura noastra si din amorul propriu! Omul este stapânit de instinctul posesiunii: el vrea sa puna mâna pe Dumnezeu, dar pentru a « se » realiza pe sine însusi. Asta, desigur, sub adapostul rugaciunii, al faptelor bune... si al unei inocente inconstiente.
Un discernamânt continuu si aprofundat, ajutorul unui Parinte duhovnicesc, asa indispensabile cum sunt, n-ar fi însa suficiente pentru a ajunge la capat daca nu era iubirea rabdatoare a lui Dumnezeu care ne trage covorul de sub picioare atât de mult cât trebuie... Într-o zi ne desteaptam, curatirea si-a facut treaba si începem sa întelegem, poate doar în creuzetul unui esec fierbinte, ca singur Dumnezeu este. Nu este nimic la capatul eforturilor noastre si totusi trebuie sa le investim în totalitate. Daruirea sinelui trebuie sa fie absoluta, dar fara a astepta nici o roada, iata dificultatea. Dumnezeu vrea sa ne învete sa pierdem totul sprijinindu-ne pe El. Cel mai mic gând ca noi am putea avea vreun merit oarecare este un obstacol care ne blocheaza drumul astfel încât orice întâlnire cu Dumnezeu devine imposibila.

A nu fi nimic este a fi totul

Ce sa facem sau mai curând cum sa fim pentru ca eul nostru sa nu mai interfereze în nici un fel si pentru ca Dumnezeu sa poata fi într-adevar Dumnezeu în noi ? Raspunsul este dat de Hristos pe cruce, apoi pus în practica de toti sfintii din cursul timpului: este a accepta sa nu fi nimic. Pornind de la nimic Dumnezeu a creat totul. Numai moartea, traita astazi, deschide posibilitatea unei înnoiri radicale: învierea de acum. Acolo unde nu exista obstacole, nu mai exista nici crize. Cel care se aseaza în partea cea mai de jos a scarii si consimte sa nu fie nimic, devine liber de orice vointa particulara, se preda si se cufunda în simpla si pura voie a lui Dumnezeu, devine vast ca universul din care îmbratiseaza miscarea creatoare. Starea de predare se asimileaza aici deschiderii fara limite de a deveni unul, din clipa în clipa, cu actiunea lui Dumnezeu, care face din ucenic ceea ce vrea El si îl mâna unde vrea. Omul care accepta din plin aceasta realitate, pâna la a nu mai avea nici o preferinta, si se bucura în adânc de ceea ce îi vine, într-o încredere absoluta, a gasit pacea si fericirea dincolo de orice asteptare. Ceea ce se numeste în mod curent « ascultare » în traditia spirituala culmineaza în aceasta atitudine care, singura, da omului acces la profunzimea propriului mister, a aceluia al creatiei si a lui Dumnezeu
Când Dumnezeu poate sa fie într-adevar Dumnezeu în noi, fara nici un obstacol, atunci dragostea se desfasoara la infinit, si când omul consimte la a nu mai fi nimic, atunci aceasta imensitate de gol se umple de aceasta dragoste. Este o descoperiere extraordinara : a nu fi nimc înseamna totodata si a nu sti sa iubesti; ce orgoliu subtil de a se crede capabil de asta! Dumnezeu singur ESTE Iubire si îi cere omului daca vrea sa devina un « vas ales » (Fapte 9,15) sa-si aminteasca de spalarea picioarelor, când Dumnezeu statea în genunchi în fata omului pentru a-i solicita aceasta deschidere (In. 13), sa-si aminteasca mai ales de Euharistie, unde omul asimileaza trupul si sângele lui Dumnezeu si devine iubire prin har pâna în substanta sa cea mai carnala (In. 6, 53-58)! A-L lasa pe Dumnezeu sa fie Dumnezeu este a se lasa iubit si « asta este suficient, spune Sf. Nicolae Cabasila(sec. al XV-lea), pentru a deveni cel mai mare dintre sfinti: îmi amintesc deseori în timpul zilei, prin toate activitatile mele, ca sunt iubit de Iubirea nebuna a lui Dumnezeu ». În predarea deplina în voia lui Dumnezeu, eul, mort prin inanitie, nu are nimic de « facut » ; omul se poate naste atunci la o cu totul alta fecunditate, una divina. În concluzie, nu este decât o lucrare, aceea de a se deschide lucrarii lui Dumnezeu : « Epheta, a spus Hristos, deschide-te! » (Mc. 7, 34). Cum confirma si Sf. Irineu (sec. al II-lea) : „Propriu lui Dumnezeu este a face, iar pentru om a se lasa facut”.
Aceasta presupune totusi faptul ca omul nu se consacra efectiv decât acestei lucrari, ca totalitatea fiintei sale, gândul, vointa, inima si trupul, sunt întoarse la unison spre acest singur obiectiv. Aceasta este adevarata convertire : o focalizare a tuturor energiilor într-un singur punct si acest punct este Prezenta divina, careia omul i se ofera si i se preda. Este o Prezenta a unei Iubiri active si omul în totalitate deschis, receptiv, va recunoaste îndata modul de a actiona al lui Dumnezeu prin orice lucru si în orice moment – totul este « metoda » Sa. Dificultatea în aceasta Lucrare a omului, unica sa Lucrare – o reamintim, este deschiderea neconditionata, fara nici o interferenta a eului, acceptarea goala a realitatii clipei, oricare ar fi ea, în calmul absolut al mentalului. Esenta predarii este libertatea reala, în fata obiectului, situatiei, evenimentului, gândurilor... fara reactie, deci fara conflict. Neinterventia eului pentru a judeca – a iubi sau a nu iubi – permite predarii sa mearga pâna la capat: a deveni una cu ceea ce se întâmpla aici si acum.

Frumusetea eternului prezent

Instrumentul de alegere în acest punct este încredintarea si actiunea harului, « actiune » pasiva tocmai în gradul sau cel mai înalt. Ea permite omului nu numai acceptarea inacceptabilului, cu alte cuvinte o supunere uneori ambiguua, dar si a merge în întâlnirea inaceptabilului, a-l alege liber si deci a o taia scurt cu orice ambiguitate, cu orice dependenta, de a înceta a fi sclavul sau victima « sortii ». Actiunea harului conduce la predare, dar predarea deschide la rândul sau calea pentru actiunea harului, caci starea neconditionata este fericire, bucurie, tâsnire divina. În atitudinea de predare, de receptivitate, nu ne mai întemniteaza nimic în schemele vechii noastre memorii, totul este în fiecare zi nou, perceput pentru prima data si se dezvolta liber, transfigurat în iubire si frumusete. « A nu fi nimic » vrea sa spuna ca nu mai exista nimic din mine care sa se interpuna, sa se proiecteze si sa reduca totul la mica sa dimensiune, exista doar ceea ce este si frumusetea de a trai în eternitate. Raportul nostru cu spatiul si cu timpul se transforma complet: nu mai exista trecut si viitor, caci existenta Prezentei în fiecare clipa este o emotie a realitatii imediate care absoarbe constiinta printr-o experienta directa.
În general, noi nu traim decât în si prin aparente, coplesiti de suprafata lucrurilor si evenimentelor, fara comunicare cu profunzimea: în mecanismul exterior de functionare aceasta este actiunea-agitatie, acel « a face ». În actiunea harului, dimpotriva, noi suntem în gratuitate, încredintare si bucurie, si îi permitem astfel lui Dumnezeu sa fie Dumnezeu, cu alte cuvinte ne deschidem actiunii Sale, aceea a Harului, în sensul literal al expresiei, Dumnezeu fiind cel care actioneaza. Atunci vine momentul în care, ca sfintii în momentul marturisirii, omul este penetrat de Iubire din toate partile, înconjurat si transformat de ea. Începând din acea zi, omul nu-si mai apartine siesi, devine el însusi locasul gratuitatii pure, puterea lui Dumnezeu îl copleseste total, acest faimos «dynamis tou théou », despre care vorbeste Sf. Pavel, si care îl face pe om capabil de cele mai mari nebunii si de fapte de vitejie nebanuite. Un Parinte Kolbe, de exemplu, în fata camerelor de gazare de la Auschwitz, îsi ofera viata sa în schimbul celei a unui alt prizonier, tata al unei familii. Poate ca este aici înca eroism, dar faptul ca transforma buncarul foamei si al mortii într-un loc în care toti condamnatii cânta imne, asta sigur nu mai poate fi! Pentru acesti oameni cerul s-a deschis si puterea Sfântului Duh a pogorât peste ei, dupa marturia Parintelui Maximilian (cf. Fapte 1, 8).
" De ce, scrie Bergson, sfintii au antrenat dupa ei multimi de oameni? Ei n-au facut decât sa existe: existenta lor este prin ea însasi o chemare. Ei se descopera mari oameni de actiune... Ceea ce si-a pus amprenta în interiorul lor însusi este un flux descendent care vroia, prin ei, sa-i câstige pe ceilalti oameni... Ei îl resimt ca pe un elan de iubire... Dumnezeu este Cel Care lucreaza în ei si prin ei... Aceasta este de acum înainte pentru suflet un belsug de viata, un imens elan. Este o presiune irezistibila care îl arunca pe om în cele mai vaste actiuni. O exaltare calma a tuturor facultatilor face ca el sa vrea mult, si, oricât de slab fusese, acum împlineste cu putere... Un imens curent de viata îi prinde din nou pe acesti oameni; din vitalitatea lor în crestere se degaja o energie, o îndrazneala, o putere de concepere si de realizare extraordinara. Sa ne gândim la ceea ce au împlinit, în domeniul actiunii, un Sfânt Pavel, o Sfânta Tereza, o Sfânta Catherine de Sienne , un Sfânt François, o Ioana d’Arc si atâtia altii. (« Cele doua surse ale moralei si religiei »).

A iesi din infernul existential

" Si atâtia altii... ". Da, toti sfintii, de orice traditie ar fi, au deschis drumul unui cu totul alt mod de a fi. Iesirea din infernul existential este posibila; numai drumul este îngust, usile dificil de fortat, si frica, îndoiala, scepticismul sunt prezente si ne trag în jos, legându-ne de orizontalitatea animala. Dar « daca oamenii întrevad bucuria infinita, orizonturile luminoase ale cunoasterii spontane si calmul deplin al fiintei care ne asteapta, vor parasi tot si nu se vor opri pâna nu vor câstiga aceste comori! » (Shri Aurobindo).
Dar pe drept cuvânt, acestea nu se câstiga prin forta mâinilor si daca drumul este dificil este pentru ca noi nu lasam în jos bratele din cauza eroismului nostru imposibil. « Ceea ce au facut sfintii, de ce sa nu fac si eu? ».« De ce lor si nu mie? », îsi scria Sf. Augustin. Pâna când acest strigat este al meu, îmi traiesc viata în fagasul satisfactiilor mediocre. « A lasa bratele » în fata incapacitatii mele deschide usa. A spune cu toata sinceritatea: « Eu nu voi ajunge niciodata... eu nu voi fi capabil sa fac ca Parintele Kolbe », este tocmai conditia pentru o schimbare radicala. Atâta timp cât omul conteaza pe fortele sale, rivalizeaza cu Dumnezeu, îl mentine la distanta si rezista voii sale. Constatarea esecului în fata eforturilor noastre inutile ne arunca dimpotriva în bratele lui Dumnezeu. Prin încercarea repetata a orgoliului nostru ranit, învatam sa-i înmânam Lui haturile în orice lucru si în orice moment. Dumnezeu singur este Viata, noi nu traim decât prin participare la El. Atunci, a-i lasa lui Dumnezeu singur conducerea si a-i încredinta lui toate manetele de comanda, acesta este secretul. Asta înseamna o topire totala a voii mele în voia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte : niciodata a nu mai decide nimic de sine însusi. Decizia, pâna în cele mai mici detalii - a face asta mai curând decât cealalta, a se scula la o anumita ora, a se culca la o alta, a pronunta un cuvânt sau a dialoga cu un gând, chiar si cea mai mica miscare interioara - este locul unde se exerseaza constant libertatea mea, deci unde fiinta mea se angajeaza si faureste o directie, aceea a devenirii mele.
În fiecare secunda Viata ma cheama la viata, dar pentru ca s-o pot trai din plin trebuie s-o ascult si sa ma las ei. Pot s-o primesc cu recunostinta la fiecare inspiratie si sa ma ofer ei în predare deplina la fiecare expiratie. Este o meditatie minunata. Primii crestini au faurit aceasta admirabila fraza : « Sfântul Duh si noi însine am hotarât» (Fapte 15, 28). Pentru ei, a face orice fara impulsul Duhului Sfânt era o tradare. Daca Iisus este într-adevar « Stapân » pentru mine, este pentru ca viata mea este Împaratia Sa, unde îsi poate exercita stapânirea, adica unde El are toate drepturile. În mine nu exista deci nimic care sa-i fie strain, totul în mine este « de la El, prin El si întru El »(Rom. 11, 36), eu vreau sa ma împartasesc de El ca de un Izvor sau ca de aerul pe care-l respir. Este în aceasta mare coerenta biblica faptul ca Dumnezeu i-a spus lui Iosafat panicat în fata tragismului evenimentelor: « Nu te înspaimânta... aceasta lupta nu este a ta, ci a lui Dumnezeu » (II Cronici 20, 15). Nu mai ai de facut atunci decât sa ai încredere în El, « sa i te supui cu credinta » (Rom. 1, 5 si 16, 26): a-I da lui Dumnezeu hârtia goala! Ce eliberare!
Un vechi pustnic de pe o mica insula greceasca mi-a zis într-o zi: " Stiti, spiritualitatea mea dupa 70 de ani de viata ascetica este foarte simpla: în fiecare dimineata iau o coala alba si o semnez jos zicându-i lui Dumnezeu: scrie deasupra ceea ce vrei, la toate spun « da », e semnata dinainte!».

A-si gasi drumul personal

Fiecare îsi gaseste metoda si felul sau pentru a exprima aceeasi realitate. Cunosc unii care zic, de când suna trezirea pâna la culcare, acest verset din Psalmul 39 : « Iata vin ca sa fac voia Ta, Dumnezeul meu». Si acest fapt este extraordinar, caci fiecare zi îsi gaseste prin aceasta adevarata sa tonalitate, actul de predare în voia lui Dumnezeu fiind pus la începutul tuturor lucrurilor, în adâncurile germinatiilor lor înca necunoscute... Este suficient sa reiei acest act la fiecare ora, în mijlocul chiar al deschiderii în curs, pentru a mentine cârma mereu în aceeasi directie, caci atunci când navigam deja în maree înalta pot fi turbulente, dar chiar si în asta se daruieste inimii bucurie. Totul devine progresiv o atitudine ” înradacinata si întemeiata” (Efes. 3,17) care dezarmoseaza în totalitate tragicul existentei si îl plaseaza pe om în fata fiecarui eveniment exact în starea la care l-a renascut Hristos. Noi suntem în Evanghelie în stare pura; aceasta atitudine este intrarea în viata mistica, adica o viata influentata si transformata în întregime prin Sfântul Duh. Aici omul primeste de la Dumnezeu în fiecare clipa « viata, miscarea si fiinta » (Fapte 17, 28). El se simte purtat de viata lui Dumnezeu si în vointa Sa se afla odihna sa.
În timpul odihnei, predarea nu este adormita! Este vorba de actiune în cel mai înalt nivel, sustinuta de o atentie intensa si permanenta, « o hotarâre bine determinata dusa pâna la a muri pe drum » (Sf. Tereza d’Avila), o « îndârjire » de a merge pâna la capat (Sf. Teofan Zavarâtul)... Noi nu facem experienta lui Dumnezeu decât în masura în care ne predam în totalitate Lui. În cea mai mare parte a timpului, predarea noastra nu este decât partiala, guvernata de ambitii, nu este axa vietii noastre... Aici este toata diferenta între un om pios, foarte fervent sau chiar spiritual excelent, si adevaratul sfânt care nu mai are orgoliu pentru ca el s-a lasat dezlegat în adânc de catre Dumnezeu de tot ceea ce nu este vointa Sa pura. Negatia eului este punctul decisiv unde se bifuca drumul. Cei mai multi dau înapoi în fata acestui holocaust secret care, totusi, este singura poarta a vietii. Nu este vorba de vitejii ascetice, o repetam, ci din moment în moment a-L lasa pe Dumnezeu sa fie Dumnezeu, a ne încrede actiunii Sale, fie ca ne place, fie ca nu : " Stapâne, fa cu mine ceea ce vrei Tu !" . Efortul omului poate fi atunci la intensitatea sa maxima si asta este indispensabil, dar este un efort destins si vesel, predat în mâinile lui Dumnezeu, si care nu asteapta nimic de la sine însusi, « inutil » în eficacitate si absolut liber în fata rezultatelor... Tinta care trebuie atinsa este « imposibila pentru oameni, dar posibila la Dumnezeu »(Mt. 19, 26). El este deci Cel de la Care trebuie sa asteptam totul.
Sf. Thérèse de Lisieux utiliza imaginea copilului mic care îsi ridica fara încetare piciorul pentru a urca o scara la capatul careia se afla mama sa. Dar, osteneala inutila, el cade mereu jos la prima treapta... si mama sa, în bratele careia se preda, convinsa de neputinta sa, îl urca miscata de mila. Tot asa, efortul omului poarta un rod - acela de a epuiza pretentiile sale de a pune mâna pe Dumnezeu, de a-i descentra inima si de a cadea de pe piedestalul orgoliului sau. Este ceea ce spune un Parinte al Desertului, Avva Moise : " Posturile si privegherile nu au alt rost decât de a-l prabusi pe om în toata umilinta. Daca sufletul produce acest rod, adâncul lui Dumnezeu va fi miscat de consideratie si îi va darui forta sfânta ".

Traducere dupa articolul parintelui Alphonse Goettmann – « L’abandon, chemin de vie »,

aparut în revista Le Chemin, nr. 38 si 39/1998

Inapoi