Monahismul, în care se materializeaza setea de traire launtrica si înclinatia spre viata spirituala, exprima una din nazuintele cele mai nobile ale fiintei omenesti. El nu este o tagaduire a vietii, ci o depasire a orizontului limitat; este o eliberare de egoism si o daruire totala în slujba binelui, adevarului si luminii; este o jertfa suprema, o ardere de tot pe altarul lui Dumnezeu; si, mai presus de orice, e încredere în mai mult, mai bun, mai frumos, în omul total, în omul dumnezeiesc.
Monahismul crestin este lepadarea de sine si închinarea întregii vieti pamântesti lui Dumnezeu, este optiune libera pentru sacrificiu, daruire totala, credinta neîndoielnica, generozitate si dragoste de aproapele.
Monahismul crestin este calea îndumnezeirii prin excelenta, îndumnezeire care deriva din dorinta nestinsa de Dumnezeu. Acest ideal al desavârsirii la care Evanghelia îi îmbie pe unii nu este la îndemâna tuturor, dar nu este obligatoriu pentru nimeni. Sub jugul dulce si usor al ascultarii se savârseste însa, încet-încet, nasterea unei noi fapturi. Se poate spune ca cel putin aici a reusit fata de compromisurile lumii acea metanoia de care vorbeste Sfânta Evanghelie, acea înnoire a întregii rânduieli a fiintei umane, acea metamorfoza a celei de-a doua nasteri.
Daca monahismul este numit starea de perfectiune, nu e pentru ca ar fi considerat perfectiunea însasi, ci fiindca monahul, urmând sfaturile evanghelice, se obliga - pentru totdeauna si irevocabil - a tinde catre perfectiune, catre asemanarea cu Hristos.
La monah, mintea, simtamintele, rânduielile, toate sunt altfel decât la cei ce vietuiesc în lume: tacerea e îndulcirea lui; rugaciunea e privirea lui duhovniceasca; cuvântul lui Dumnezeu e hrana sufletului sau ; vorba cea mai dulce e cu Dumnezeu; Biserica e singura scapare; lumea lui e vesnicia si acolo e comoara lui, acolo e inima lui. Idealul monahal constituie cea mai înalta treapta de viata etica religioasa, ca imitatie desavârsita a lui Hristos, în dragoste si în purtarea crucii. În însusi maximalismul credintei calugarului îsi afla lumea credinta sa si scara de comparatie. Prin aspiratia sa la imposibil, monahismul salveaza lumea de cea mai înspaimântatoare suficienta.
În formatia de tip crestin care contrasteaza cu orice alt tip sociologic, în noutatea însasi a omului renascut prin har, ascetismul monahal a jucat de-a lungul timpului un rol pedagogic decisiv. Duhul sau de rugaciune si proslavire, darul deosebirii, cultivarea trezviei duhovnicesti, strategia razboaielor nevazute cu puterile demonice, cunoasterea inimii omenesti si stapânirea materialului de catre spiritual, ating un impresionant nivel de desavârsire si devin oglinda a constiintei în care lumea vine sa se priveasca si sa se judece.
Monahul este în sine însusi o taina. Este taina crucii, taina lumânarii, taina bobului de grâu, dar mai presus de orice este taina comuniunii, caci monahul are capacitatea de a cuprinde în sine însusi pe Dumnezeu si pe toti oamenii. Deschis permanent spre cele doua directii, monahul le contopeste în sine, într-un ocean de iubire, iubire care vine de sus, se revarsa prin el catre oameni, întorcându-se în acelasi timp catre Dumnezeu, izvorul ei. S-a vorbit foarte putin despre aceasta taina a monahului poate fiindca este greu de înteles cum acea comuniune teandrica a Bisericii poate fi traita, la aceeasi intensitate, în sufletul unui simplu monah, fara nume si fara aureola, dar care a avut curajul de a lua asupra sa Crucea Virtutilor Supreme.
Dincolo de tot ce se vede, dincolo de tot ce poate fi spus, monahul ramâne întotdeauna o taina, ceva ce mintea omeneasca nu poate patrunde. Inima simte tainicul har care se pogoara din sufletul lui si se revarsa lumii, dar nu cauta sa descopere mai mult, caci în fata tainei nu poti decât sa te opresti smerit si sa o admiri în tacere.maica D.
